luni, 10 aprilie 2017

Saptamana patimilor. Despre prietenie.

   Nu ne-am cunoscut in cele mai bune circumstante. Am vorbit mult pe facebook si la telefon, inainte sa ne strangem in brate. Nu stiu daca anticipam cat imi vei intra in suflet.
   N-am stat nopti in sir sa tragem tigari si sa bem cico. N-am iesit in oras "ca fetele". Dar am vorbit de vietile noastre atat de simplu si deschis. Esti o parte din mine, ma gandesc la tine de multe ori, chiar daca nu-ti scriu sau nu te sun atunci pe moment. Te iubesc. Esti tu, prietena mea.
   
   Stii de ce te iubesc? Pentru ca esti in primul rand. Pentru ca nu e distanta, cand vreau sa iti spun bucurii sau tristeti si pentru ca stiu ca te bucuri pentru mine sincer si plangi alaturi de mine. Pentru ca stii, pentru ca intelegi si pentru ca nu judeci.
   Pentru ca ai atata credinta si smerenie, pentru ca il ai pe Dumnezeu in suflet si cand imi spui tu "Doamne ajuta sa fie asa", stiu ca asa va fi pentru ca tu crezi.
   Pentru ca dai viata si ocrotesti viata. Pentru felul in care iti iubesti copila nazdravana si pe cea inca nenascuta. Pentru cum iti iubesti familia si prietenii si pentru felul in care le esti alaturi.
   Pentru ca esti atat de frumoasa si senina, desi tu nu te vezi asa cateodata. Pentru ca ai o sclipire in ochi pe care o au doar oamenii buni, oamenii valorosi.
   Pentru ca ma incurajezi, pentru ca ma faci sa rad, pentru ca nu imi e rusine sa iti spun sincer tot ce patesc, bun sau rau. 
   Pentru ca nu mi-am dorit niciodata frati sau surori. Dar daca ar fi sa aleg acum, tu esti una dintre persoanele pe care le-as alege.
   Pentru ca esti primul lucru bun care imi vine in minte, cand ma gandesc la cel mai rau lucru din viata mea.

   Cred ca Divinitatea ne-a adus impreuna si sper sa ne tina asa. Imi doresc sa ne bucuram una de alta mereu. Si intr-o buna zi sa stam in liniste pe un varf de munte sau pe un colt de plaja. Si sa ne minunam de puterea din noi si de soarele de dupa furtuna.




joi, 19 ianuarie 2017

7297

   E mult timp, mult prea mult.
   Nu stiu ce ma asteptam, sa fie mai usor cu timpul, sa fie mai simplu de gestionat, mai simplu sa ma inteleg, mai simplu sa ma ridic? Nu prea e nimic din astea. Sunt foarte multe informatii, sunt ani si ani in care am adormit cu carti in brate sau cu telefonul cazut pe nas. E mult timp in care m-am documentat, ducand lupta vietii mele, la propriu. 
   E foarte greu sa gasesti un sens in cea mai mare suferinta, eu simt ca il gasesc cateodata, apoi parca imi scapa printre degete si ma urc din nou in carusel. As vrea atat de mult, atunci cand ma dau jos pentru un timp, mai scurt sau mai lung, sa raman jos, sa nu ma mai urc niciodata. Ce ma impinge? Ce nu ma lasa, ce ma trage inapoi?
   Am uitat sensul normalitatii mele pe undeva? Si daca da, unde? La Sfinx, in mare, pe sezlong la piscina, in manusile pe care le-am folosit pe tiroliana, in blana lui Maxi, in vreun taxi care ma aducea din club dupa o noapte de dans nebun, in vreo camera de hotel unde imi odihneam corpul perfect rumenit de soare? Nu-mi mai aduc aminte daca asa e, daca am avut vreodata normalitatea.
   Ma uit la cifrele astea, e o viata, e toata viata mea de adolescenta si de adult. Eu alta nu stiu. Nu stiu cum e sa nu ruleze "what if?" in background. Nu m-a salvat nimc pana acum, nici macar barbatul care m-a iubit ca pe o icoana. "Nu pot sa raman aici.. nu pot sa stau in soarele asta, imi arde sufletul..". Asa i-am zis. Nu-mi venea sa cred ca o zic si nici lui ca o aude, apoi ochi plini de lacrimi si un drum de 225 de kilometri din care nu mai stiu nimic, in afara de o oprire in care eram cu ochii pe sensul celalalt de mers, la toata lumea care se ducea sa traiasca viata mea iar eu ma intorceam spre nicaieri.
   Cand ma intreaba cei care sufera de GAD, ca si mine, daca asta se va termina, simt ca ii mint. Le spun ca o sa fie bine, asa cum imi spun si mie. Le spun ca o sa fie momente minunate dincolo de toate astea. Inca mai cred asta, nu stiu daca voi inceta vreodata sa cred, e o minune ca inca mai cred, stiu.. Dar de un an viata mea nu mai e la fel. E ca un film prost la care trebuie sa ma uit si abia astept reclamele ca sa respir.
   Cand o sa postez aici de la mare, atunci voi fi vindecata. Nu de GAD. Asta nu va trece, am acceptat. Ci de gandurile care imi spun ca nu se poate.
   Ever onward...



luni, 2 ianuarie 2017

Panicile ziua 7279

   1 ianuarie 2017 se termina in cateva minute. Cum a fost 2016? Nu.. nu vorbim de 2016. 2016 nu a fost. Niciodata. Asa cum nu a fost nici 1998, nici 2011. Am fost mult timp om al literelor, apoi am devenit al cifrelor, ca sa redevin al literelor si al cuvintelor pentru totdeauna, zic eu. De fapt iata ca am trait cu cifre si nu mai vreau asta.
   2017 are data mea de nastere in el: 27 01 20 17. Cred ca ma voi juca cu anul asta. Ce mai am de pierdut?
   In seara asta m-am uitat pe mii de poze, cu mii de amintiri si sentimente, ale mele toate. Ma vreau inapoi, atat. E destul sa vreau? E destul sa vreau ca sa si pot? Oare numaratoarea asta se opreste doar odata cu mine? Sau pot merge inainte, fara sa numar zile si respiratii?
   

   First when there's nothing..
   But a slow glowing dream..
   That your fear seems to hide..
   Deep inside your mind..
   Well I hear the music..
   Close my eyes feel the rhythm..
   Wrap around, take a hold of my heart..
   I can have it all, now I'm dancing for my life..



   
   
 

miercuri, 16 noiembrie 2016

Panicile: ziua 7233

   N-a fost mare, n-a fost nimic. Au fost clipe, au fost momente. Care au durut mai rau cand au trecut decat daca n-ar fi fost poate, desi incerc sa fiu recunoascatoare pentru ele.
   De ce ar avea cineva impresia ca esti masochist sa te chinui singur? Ca nu ai vrea sa faci toate lucurile normale? Ca da, doare cand ti se pune la indoiala tot ce esti tu ca om. Doar pentru ca.. panici.
   De ce stiu toti sa dea sfaturi? De ce nu sunt efectiv acolo, sa te tina strans de mana, pana trece furtuna, in loc sa creada ca stiu mai bine decat tine de ce ai nevoie si ce simti? 
   Cand aud: "iti trebuie o activitate" am o greata profunda si un "sa mori tu, ma???". Sunt as la teorie. AS. Asa cum esti si tu pentru ca nu esti in locul meu. Si ma ingrozeste sa vad cate persoane sunt in locul meu si nu au sprijin si nu au ajutor si se chinuie ani de zile, ani, Zeci de ani. Ma doare pe mine asta.
   
   Azi am crescut dupa ce mi-am luat niste "pumni in plina figura", am realizat ca am nevoie de ajutor. Ca nu ma mai pot lupta singura. Doare si nu trece. Si NU, NU mai tine doar de mine si de vointa mea si de dorinta mea. Am epuizat resursele.

   Mare, soare? Craciun? Sper din suflet, macar pana de Craciun, macar pana de ziua mea, macar pana de Paste, macar pana la vara. Am mai sperat, nu-i de ajuns. Singuratatea mea din ultimul an n-o doresc nimanui. Si nu, nici panicile.




marți, 19 aprilie 2016

Panicile: ziua 7021

   Cand au inceput? Nu mai stiu exact. Era cu siguranta in 1997, undeva pe la inceputul anului. Asa ca printr-un search "cate zile sunt de la data", am pus ziua mea din ianuarie, ca sa aflu a cata zi e, de cand nu mai e nimic cum era. Nu ca m-ar ajuta foarte mult, pentru ca atunci cand era asa cum era inainte sa fie asa, eu eram un copil. Nu am fost o adolescenta fara panici, o tanara fara panici, o femeie fara panici. Da, viata so far a fost minuntata, dar muzica de fundal a fost data de momentele in care ma sufoc pana la lesin.. 
   Era '97, mama intinsa pe un pat de salon intr-un spital din Centrul vechi. Ii dusesem un desen cu noi trei si ea voma pana la epuizare, a vomat inclusiv pe desenul meu. Atunci i-am zis ca nu mai vreau s-o vad, niciodata. Am revazut-o in Elias, intr-un salon unde mai murea cineva, apoi inca aproape un an, acasa. A mai trait un an pe care nu mai trebuia sa-l traiasca si a facut-o pentru mine. Si apoi viata s-a schimbat radical si panicile n-au mai plecat.
   Cand vad numarul asta, 7021(desi poate fi plus/minus 30-60 zile), ma incearca doua senzatii. Imi vine sa rad, pentru ca la asemenea numere doar "Tanar si nelinistit" a mai ajuns. Si imi vine sa urlu pentru ca ma simt ca o vita marcata cu fierul incins, de o problema care nu e o boala, dar nu e nici ceva de neglijat, de mila unora(pe care o urasc din adancul sufletului), de evitarea altora(pe care nu-i judec dar nici nu-i plac) si de o compasiune care ma zgarie pe creier.
   In cele 7021 de zile am facut un liceu bun si greu - mi-a placut, desi toti profii si colegii stiau ca eu sunt "aia orfana". Am facut o facultate grea - nu mi-a placut, a fost cam singura alegere dupa ce primele doua au picat. Am facut un master - mi-a mers la suflet si mi-a ascutit mintea. Am luat examene cu brio, am luat tot ce era de luat. Am urcat pe munti si am inotat in largul marii. Am iubit, am urat, am ras, m-am logodit, m-am despartit. L-am cunoscut pe Iubire, care e terapia mea cea mai de pret. M-am tatuat. M-am imbolnavit si m-am vindecat. Am vegheat, am ajutat, am plans.
   Poate imi voi numara mereu viata asa, in zilele astea, zilele care au trecut de cand am murit si am invatat sa invii zilnic, ca sa pot trai asa, cateodata pe jumatate moarta, cateodata uitand de tot si fiind mai vie ca oricine. Cert e ca am obosit atat de tare sa ma intreb. Stiu sigur ca mai vine o vara si asta e indeajuns pentru mine acum. Ca sa pot zambi si respira.





   

Panicile

   Bine ati venit! De mult nu m-ati mai vizitat, nu credeti? Chiar imi era dor sa ma sufoc si sa lesin pe strada, sa dau cu curu de asfalt. Imi era dor sa ma duc cu tata de mana sa imi cumpar tigari. Sa plang in perna pana ma invinetesc. Sa imi ia doua ore sa imi fac un dus. Tare dor imi era!
   Acum multi ani cineva a facut o greseala. Ma rog, asta s-a tot repetat in viata mea, cu cineva care face o greseala pe spatele meu. Deci, acum multi ani cineva a facut o greseala. Un medic a facut o greseala. Nu a recunoscut niciodata in fata mea ca a gresit, din contra mi-a zis ca eu am "figuri". Greseala asta o platesc eu, de ani de zile, uneori zi de zi, inclusiv astazi cand a venit tata cu o punga de dulciuri, pe care eu n-am fost in stare sa cobor sa le iau. Am auzit de atatea ori ca trebuie sa ierti pentru a merge mai departe. Nu trebuie sa ierti. Nu trebuie nici macar sa mergi mai departe. Nimic nu trebuie, dupa cum am aflat dupa niste sedinte de psihoterapie si multe zeci de milioane mai tarziu. Nu trebuie. Eu nu sunt Dumnezeu. Asa ca nu trebuie sa te iert pentru ca mi-ai dat viata peste cap. In plus nu mi-ai cerut niciodata iertare.
   Cat de greu e? Haha. Nu e greu, e iad. Trece? Nu stiu. Ce mi-a rapit? Ani din viata, momente, lacrimi, pe care trebuia sa le plang de fericire. Mai pot zambi? Da. Cateodata, pentru ca stiu ca viata ma va razbuna. Alteori pentru ca viata imi da clipe de fericire, construite pe durere, ca s-o acopere, chiar daca sunt un om rau pentru ca gandesc rau. Uneori sunt rea, atunci cand sunt revoltata, asa cum sunt acum..



marți, 8 martie 2016

Cum se face..

   ...ca atunci cand intalnesti un barbat misto, cel putin asa pare, care pare dispus sa aiba grija de tine si chiar are, alaturi de care te simti bine si razi mult, care te ia de acasa (!!!!!) si te mai si aduce inapoi, atunci si tocmai atunci ies din dulap toti scheletii?
    Si nu, nu e vorba de rochiile alea in care arati ca un schelet, pentru ca stii ca grasa nu vei mai fi vreodata. E vorba de scheletii celor pe care ii plimbai cu masina ta si nu-ti dadeau nici macar treijdelei de motorina, de cei care se impacau cu prietena fix cand pareau mai baieti buni de luat in calcul, cei care te lasau sa cari plase in timp ce ei vorbeau la telefon, cei care nu radeau la nicio gluma de a ta, dar se hahaiau ore in sir cand zicea un tovaras "pulamea". Toti aia din cauza carora ai incetat sa mai speri in barbati "normali", pentru ca normalitatea devenise simpla: deszapezit masina, mainile zgariate de la racleta, drum pana la mama naibii, plateste tu nota de data asta, am uitat cardul acasa, ah e 1 martie, se da martsior?, iti iau alta data, nu ma duci pana acasa? Sau, condu jumatate de Bucuresti, de preferat aglomerat, executi o mancare buna, halit, auzi, ma vad cu un prieten, hai iesim maine la film.
    Mai exista barbati misto care nu se transforma in cosmaruri pentru ca te-au inselat cu.. sa zicem "cea mai buna prietena"? Sau care nu au vreo iubita de acum zece ani de care sa fie inca indragostiti? Barbati pregatiti de dragoste? Mai sunt? Hello? Mi-e teama..