vineri, 5 septembrie 2014

Trepte..

   Dupa cateva luni de chin, o atingere a marii care mai rau mi-a facut, pentru ca a fost asa scurta si trista, dupa multe nopti nedormite, in care eram ca intr-un cosmar continuu, dupa figura lui care ma speria si multe apeluri la care nu aveam puterea sa raspund, dupa toate astea am cazut complet. Am clacat.
   Tin minte drumul, era acelasi ca atunci cand mergeam spre spital in copilarie, in plina criza de apendicita. Ceata diminetii se amesteca in mintea mea cu vorbele de atunci ale mamei. Acum nu mai eram la ea in brate, eram prabusita pe bancheta, tremurand.
   Am vrut tigari. Eram slaba-moarta, nemancata de saptamani, dar vroiam tigari. M-am asezat pe trepte cu tigara aprinsa si cu telefonul in mana. Ma gandeam cum de eu am ajuns pana acolo. Atat de doborata, atat de jos. Chiar daca raspunsurile mi-au venit instantaneu in minte, am scris scurt: "Vino. Salveaza-ma.".
   Cand l-am vazut imi doream doar sa mor, sa se termine. Nu intelegea prea bine ce era cu mine, de ce asa rau, de ce nu mai vedea nimic in ochii mei, decat teama. Insa pentru el deja nu mai conta sa inteleaga. M-a scos la aer, mi-a dat apa si mi-a aprins o tigare. Mi-a zis: "Gata mergem! Mergem oriunde, dar mergem!".
   Nu l-as fi crezut vreodata in stare de atata sange rece. Inapoi in masina, valuri de emotii si sentimente maturau cu mine, in vant, pe asfalt. Stiam ca nu trecuse furtuna, dar macar acceptasem sa n-o infrunt singura. Acceptasem sa il ranesc, desi asta ma omora mai repede ca orice, pentru ca stiam ca vrea sa fie langa mine. Ma tinea de mana si ma mangaia. Imi spunea ca o sa fie bine. Tata se uita la noi in oglinda retrovizoare, cu lacrimi in ochi. Era durere. Dar cred ca era si fericire. Pentru ca vedea si simtea ca cineva ma iubeste la fel de mult ca el. Nu asta isi doreste orice parinte pentru copilul lui?



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu