miercuri, 16 noiembrie 2016

Panicile: ziua 7233

   N-a fost mare, n-a fost nimic. Au fost clipe, au fost momente. Care au durut mai rau cand au trecut decat daca n-ar fi fost poate, desi incerc sa fiu recunoascatoare pentru ele.
   De ce ar avea cineva impresia ca esti masochist sa te chinui singur? Ca nu ai vrea sa faci toate lucurile normale? Ca da, doare cand ti se pune la indoiala tot ce esti tu ca om. Doar pentru ca.. panici.
   De ce stiu toti sa dea sfaturi? De ce nu sunt efectiv acolo, sa te tina strans de mana, pana trece furtuna, in loc sa creada ca stiu mai bine decat tine de ce ai nevoie si ce simti? 
   Cand aud: "iti trebuie o activitate" am o greata profunda si un "sa mori tu, ma???". Sunt as la teorie. AS. Asa cum esti si tu pentru ca nu esti in locul meu. Si ma ingrozeste sa vad cate persoane sunt in locul meu si nu au sprijin si nu au ajutor si se chinuie ani de zile, ani, Zeci de ani. Ma doare pe mine asta.
   
   Azi am crescut dupa ce mi-am luat niste "pumni in plina figura", am realizat ca am nevoie de ajutor. Ca nu ma mai pot lupta singura. Doare si nu trece. Si NU, NU mai tine doar de mine si de vointa mea si de dorinta mea. Am epuizat resursele.

   Mare, soare? Craciun? Sper din suflet, macar pana de Craciun, macar pana de ziua mea, macar pana de Paste, macar pana la vara. Am mai sperat, nu-i de ajuns. Singuratatea mea din ultimul an n-o doresc nimanui. Si nu, nici panicile.