marți, 3 octombrie 2017

All mine

   Glumesc cu tatal meu, spunandu-i ca tot norocul din familia noastra l-a luat el, cand a castigat la loto prima lui masina, la scurt timp dupa ce isi luase carnetul, plus zece mii de lei (cam douazeci de mii azi). Cu masina aia a urmarit-o si pe mama, am scris intr-un post anterior :) 
   Eu nu am avut bani, sa dau de permis cand am implinit optispe ani, ca n-au fost, erau alte prioritati atunci. Am avut sufletul tandari, un an si ceva, pentru ca ii vedeam pe cei de varsta mea cu masini si permis. L-am luat si eu, din prima, in Vinerea Mare din 2003, la 31 de zile fix dupa ce facusem prima ora oficiala de condus. Nu am plans de fata cu politistul, nici cu instructorul care m-a adus pana aproape de casa. Dar Doamne cat am plans! Plangeam si radeam. Si iar plangeam. Am ridicat permisul dupa vacanta de Paste si de atunci a fost bunul meu cel mai de pret si realizarea mea cea mai mare.
   Am primit Dacia tatalui meu, sa ma plimb si sa merg la facultate. Am iubit-o, asa ciudata cum era, cum se oprea in mijlocul intersectiei, cum scotea fum pe sub capota, cum ramaneam cu schimbatorul in mana. Dupa vreun an, a aparut in viata mea masina in care mi-am trait fericirile, primul VW. Cate rasete a auzit masina asta, cata bucurie, cata veselie, cate drumuri faine a avut sub roti. Da, radeau unii cretini de mine si imi ziceau ca ma plimb cu dricul, ca masina mea era maaareee, sa am spatiu sa-l umplu cu toata viata din mine, dar pe cat ma dureau vorbele, pe atat eram de plina in suflet.
   Dupa ce m-am imbolnavit (si mi-am revenit), acum multi ani, am primit-o pe a doua VW. Pe care am adorat-o. Care m-a purtat in niste locuri in care m-am incarcat de viata, care m-a facut sa simt cum spumega asfaltul sub mine si de care n-a mai ras nimeni. Ca n-am mai permis si nici n-au mai indraznit. A fost o relatie dragoste-ura in unele momente, a fost dragostea mea cu nabadai, dupa prima dragoste pe care am acceptat-o cu toate greselile si imperfectiunile ei si a doua care parea ideala si eterna.
   Si s-a facut praf intr-o zi. Praf si pulbere. N-am putut sa ma duc s-o mai vad, mi-au fost de ajuns cateva poze. Am primit in doua pungi tot ce adunasem in ea, in casa mea departe de casa. Si am plans de mi s-a cutremurat lumea si sufletul si viata.
   Pana cand mi-am luat-o pe EA, a mea de acum. Dragostea mea matura. Care nu m-a dat pe spate din prima, dar pe care am descoperit-o usor, usor si acum nu stiu daca imi vad viata fara ea. In seara asta ma uitam ca intrasem pe rezerva de motorina si m-am gandit.. "hai sa-ti umplu rezervorul, cum imi umpli tu inima". Si am pozat-o, in parcare la Mega. M-am uitat intai la ea, asa perfecta in toate imperfectiunile ei inchipuite de mine. Si am iubit-o si mai mult decat credeam ca pot. 
   Era odata o fetita, care statea in scaunul din dreapta si ii schimba vitezele tatalui ei, la inceput la comanda, apoi stiind complice cum toarce motorul si ce ii cere masina. Aveam 7 ani si ma indragostisem, era pasiunea mea, plimbarea aia din fiecare seara in care faceam concurs de "capitale ale tarilor lumii". Si fetita asta a avut un vis, cel mai mare. Nu, nu sa imbrace rochii de mireasa. Nu sa aiba copii. Nu sa calatoreasca in nu stiu cate colturi de lume. Nici chiar sa gaseasca barbatul ideal. A visat sa nu stea in dreapta, ci sa stea in stanga, in full control, in scaunul soferului pentru viata ei, sa isi schimbe vitezele si sa asculte cele mai dulci sunete. Anvelopele care se contopesc cu asfaltul si motorul care toarce. Si cred ca se mai gandea la muzica buna, pe care atunci o asculta doar dintr-un casetofon cu baterii din alea mari, cand se intindea pe bancheta din spate la drumuri lungi si numara toate stelele.




   Sursa foto: www.pinterest.com

vineri, 29 septembrie 2017

Sport national

   Suntem cei mai buni la datul cu parerea. Da, inclusiv eu. Dar eu incerc sa ma tratez. Mi-am dat seama cat de mult gresesc, cand am dat cu pareri tampite spre prietena mea, care nu avea nevoie de ele, iar eu nu eram deloc in masura sa vorbesc.
   Eu aud pareri de zeci de ani. Intotdeauna e cineva care stie mai bine cum ar trebui sa imi traiesc viata si de ce, cum ar trebui sa ma imbrac, de ce nu am noroc in dragoste, de ce inca sufar de panici. De ce murim, daca nu tinem gura bine inchisa? Si de ce ranim intentionat? Si de ce e simplu sa vorbesti doar cand tu esti fix in opusul situatiei?
   Si mie mi-e foarte simplu ca iti spun ca esti un dobitoc, pentru ca futi cutia ca nu-ti intra masina in viteza decat dupa zece incercari. Pentru ca eu conduc de aproape 15 ani, zilnic, iar neintrat in viteza patesc poate o data pe an, cand sunt cu ochii dupa vreun tip misto de ma lesinez cu schimbatorul in mana.
   Mi-e simplu sa iti spun ca un atac de panica trece intotdeauna, chiar daca tu ai vrea sa-mi dai un pumn in fata, pentru ca te sufoci atunci, atat de tare ca nici nu vrei sa ma vezi, iar sa mai auzi ceva, exclus. Si mi-e greu sa-mi spun asta mie, cand ma sufoc..
   Mi-e simplu sa iti zic ca ar trebui sa slabesti si ca e usor, cand eu am de peste patru ani aceeasi greutate ideala. Mi-e simplu sa iti vorbesc cu burta plina, chiar daca tie ti-e foame, ca ai dat ultimii bani pe ghiozdanul copilului si pana la salariu, ai regim de paine cu cartofi.
   Mi-ar fi simplu sa iti zic ce perioada minunata e iarna, daca as sta in Tenerife sau in Florida, cand tu nu mai stii cate straturi de haine sa-ti pui si racletezi la geamuri inghetate pana iti da sangele.
    Mi-ar fi tare usor, cred, sa iti zic ca ar trebui sa te relaxezi intr-o vacanta, daca as avea un iubi-sot-amant bogat sau as invarti banii cu lopata, ca asa mi-a fost mie norocul. Mi-ar fi tare simplu sa iti desenez o viata de vis.
   Mi-ar fi simplu sa iti spun cum sa iti cresti copiii, ca sa fie mai cuminti, mai destepti, mai buni. Asta cand ai mei ar fi deja la varsta la care nu isi mai aleg rochii cu Elsa, ci masini ecologice, sa nu mai polueze planeta.
   Dar nu as fi o vaca incaltata daca as face asta? Si nu sunt, cand imi mai scapa si o fac? 
   
   Nu e mult mai corect, sa vorbim strict ce am trait, cuiva care traieste acelasi lucru, asa ca noi acum nu stiu cati ani, cand nu aveam pe nimeni sa ne spuna o vorba buna si chiar vrem sa facem un bine, dar nu bine cu forta, ci bine din ala.. bine? Ador oamenii care imi vorbesc despre experintele lor similare, ca sa imi dea speranta. Ii ador la fel de mult cum ii urasc pe aia care imi vorbesc de pe trepte diferite, despre chestii de care nu au habar.
   Oare suntem pur si simplu rai, ori nu ne dam seama, decat prea tarziu sau niciodata, ori suntem dobitoci cu diploma?



Sursa foto: www.pinterest.com
   
   

marți, 26 septembrie 2017

Cu relatiile la terapeut

   In terapie descopar atatea lucruri, care nici nu credeam ca au vreun rost, vreun sens, pe care le consideram incheiate de mult, irelevante. Si totusi ele sapa acolo, intr-un colt de minte sau de suflet si ma impiedica, intr-un anume fel enervant, sa merg mai departe.
   Cu majoritatea barbatilor din viata mea, n-am avut o relatie buna sau sanatoasa. Eram pierduta si ma cautam pe mine, cautam gesturi, le dadeam lor puteri supranaturale, numai sa suplinesc golul care ma macina pe mine si care venea numai de la mine. Si m-am crezut tare defecta, ca lucruri nu merg, ca lucruri nu tin. M-am gandit ca nu pot darui. Puteam si pot darui. Problema era cu primitul, nu puteam primi, nu ceream si inca nu prea pot si nici nu cer.
   Ma buseste rasul cand ma gandesc.. cum l-am implorat pe un celebru arhitect sa nu ma pararseasca, ca mor fara el. Aveam douajdoi de ani, omul ma inselase, in masina mea, cu alta (femeie, nu masina). Ma tinea ca pe un caine in ploaie, la usa. Si eu credeam ca-l iubesc, atunci. Sau raposatul.. care ma lasa sa stau in frig, iarna, cu un catel bagat in geaca, sa il incalzesc la piept, pentru ca crapau pietrele si cainele nu avea voie in casa, iar pe mine nu ma lasa sufletul sa dorm la caldura. Si daca n-avea voie cainele ala, care era atat de bun, eu de ce as fi avut voie?
   Nu credeam ca merit. Credeam ca merit sa plang, ca am un pret astronomic de platit, sa sufar mereu. Ma uitam la alte cupluri, vedeam certuri din alea monstruoase, alcolism, inselat, si ma gandeam.. eu n-as sta! eu as pleca! eu n-as sta cu un barbat care nu e implicat 100%! Si fix asta am facut, ca nu stiam altfel. Am stat si am implorat o bucatica de iubire.
   M-am dezbracat de toti barbatii pe care i-am intalnit si pe care i-am primit in viata mea. Am pastrat experientele, sa nu cumva sa uit, mai ales ca recent am avut un episod in care mi-am dat valoare zero. Si mi-am reamintit tot.
   Si totusi, crescand intr-o famile model, cu un tata care a avut grija de mine si mama, care nu a baut, nu a lovit, nu a jignit si mai mult decat atat, a iubit, a fost acolo, a alinat, s-a luptat, eu de unde mama naibii am iesit asa defecta? Asa cersetoare? Din traume. Din lovituri in fata sau in suflet. Pe care acum ma muncesc sa le repar, pentru ca ai mei m-au iubit atat de mult, incat m-au vazut perfecta si n-au mai stat sa se ingrijeasca de toate crapaturile mele..

   E bine single? Sau, e mai bine single? Infinit, decat in ceva gresit. Infinit, decat in ce am trait. E asumat single, e alegere. E prima alegere de a nu mai suferi, de a nu mai accepta. E pasul spre vindecare.



Sursa foto: www.theadventurouswriter.com

joi, 21 septembrie 2017

Furia

   Cum vi se pare atunci cand vedeti o femeie furioasa? O femeie care injura, care da cu un ciocan in peretele proaspat vopsit, pentru ca se chinuie sa prinda un raft si al patrulea surub refuza sa se infileteze? Sau o femeie care da cu piciorul in doua sacose pline si grele, pentru ca nu mai poate sa le care? O femeie care urla ca pe stadion la iubit, pentru ca a ranit-o prea tare?
   Dar cum vi se pare aceeasi femeie daca in loc sa injure, plange? Daca in loc sa buseasca peretele, o ia cu palpitatii si lesin? Daca in loc sa joace fotbal cu sacosele, se sperie ca moare acolo de greu, ca nu mai ajunge acasa si nu mai poate sa respire, de nervi reprimati si suparare? Daca se invineteste de plans si se roaga de barbat sa o ierte, desi ei au gresit egal si in repertoriul lui nu o sa existe "imi pare rau"?
   Care e varianta acceptabila social? Femeia pur-si-simplu-om sau femeia vulnerabila, fricoasa, la locul ei?
   Si unde se duc emotiile, cand se duc?

   La mine s-au tot dus in panici. Pentru ca nu am indraznit sa ma manifest altfel, poate de rusine, poate de teama, poate de.. nu stiu de ce. Nici fata de tatal meu, caruia am simtit mereu ca ii datorez prea mult si trebuie sa tac. Nici fata de amicii mei, desi turbam asteptandu-i la intalniri. Pentru ca, doar ma suportau asa cum sunt, asa cum ma consideram, ca nu merit mai mult si n-am dreptul sa fac nazuri. Nici fata de vreun iubit, care imi facuse inima tandari, ca sa dispara apoi in patru zari.
   Stiam sa plang (nu ca acum nu as mai sti, sau ca nu face chiar bine uneori). Stiam sa imi cer iertare, pentru ca cineva sa se indure sa ma lase la market inaintea lui, ca eu aveam doar doua produse si ma sufocam de panica. Stiam sa tac si sa inghit si inca mai stiu, nu's complet vindecata.
   Dar am invatat sa ma exteriorizez mai mult si mai des. De fapt m-am surprins asa, reactionand altfel si m-am speriat (desigur). Si am vorbit cu terapeutul meu. Si m-am lamurit. 
   Am invatat sa nu mi se mai innoade cuvintele in gat si panicile in suflet. Am dat una cu ciocanul in nenorocitul ala de perete de l-am facut praf. Apoi am chituit de ochii soacrei si m-am calmat. M-am calmat in loc sa ma ia cu frig, cu cald si apoi cu lesin.
   Am inchis telefonul in nas, cand m-au sunat diversi cu promotii. Inainte stateam si ascultam si fierbeam, ca na, e job-ul omului si trebuie sa mai si intelegem si apoi, doar eu m-am inscris la newslettere.
   Si am impins la casa in market un ditai omul. Care cumparase si se scobea de bani de parca se mira ca mai trebuie sa si plateasca. Am pus pe tejghea restul de cinci lei, pe care ii datora el si am zis "acum eliberati casa in pula mea". Da fix asa, in pula mea. Eram ca un bibelou, cu bijuuri, cu obrazii imblushati, in bluzita de donsoara de pension, par desprins si nitel ravasit, asa ca printesele Disney. Cumparat, platit, iesit. Fara panici. Pentru ca n-am mai tinut in mine.
   Oare ma transform in birjar? Ma plac asa? Nu stiu. Cateodata zic ca poate exagerez, ca ar trebui sa ma mai temperez. Dar asta mi's si am fost de cand ma stiu. Colerica, nerabdatoare, ma aprind ca un mare incendiu. Am douazeci de ani de panici in spate, birjar suna mai bine pentru mine, decat panicata.
   Asa ca ma prefer oricand o femeie cateodata furioasa, o femeie om, nu o femeie ca mamele noastre, care erau atat de doamne, incat ne-au facut pe noi, o generatie care are nevoie de psiholog mai mult decat are nevoie de mancare. Ma prefer o femeie furioasa, exteriorizata. Si care vorbeste uneori cu "pula". Chiar daca momentan pula e doar imaginara.



Sursa foto: www.lmgflip.com

duminică, 17 septembrie 2017

In mall. Sau cum se vede lumea.

   Ultima zi de 2+1 gratis la Sephora, am vazut pe net abia azi. Yum, caut bine prin site, ma gandesc cam ce as lua. Plus ca saptamana asta e ziua unei prietene, deci sa caut si cadou. M-am sucit toata ziua, sa ies, sa nu ies, eram cam panicata, cam lesinata, cam intoarsa. M-am decis sa plec atunci cand mi-am dat seama ca imi trebuie un elastic de par, unul la fel cum luasem, pentru ca era ratacit si eu cautam asa de mult timp, dintr-o masina in care slabe sanse sa ma mai urc vreodata.
   Deci, elastic de par, Sephora, cadou. Si plec. Pe drum simt cum ma umezesc in scaun. Nu, nu vazusem niciun tip zzzuuuperrr misto (si single). Era panica. Pentru ca ma duc in mall? Pentru ca ma duc singura in mall? Pentru ca mall-ul e aglomerat? Pentru ca intr-un mall aglomerat nu te baga nimeni in seama, daca te imprastii? Pentru ca intr-un mall aglomerat, daca te imparastii, ramai si fara geanta? Deci, panica.
   Cum am dat sa intru in parcare. m-am gandit ca daca nu gasesc loc aproape de intrare ma intorc. N-am gasit loc ( :))))) ), nici nu m-am intors. Cautat loc, gasit loc, departe. Coborat, apasat telecomanda. Sa intru, sa nu intru? Intru in pizda ma-sii!!! Prima oprire farmacie. Fix cand sa cer ce aveam nevoie, aia din fata mea se trezeste, ca la scoala, sa puna o intrebare care tine casa blocata inca 5 minute. Ma scurg, imi trec toate gandurile buluc prin cap. Daca mor aici, as vrea sa ii ramana Verei toate acareturile mele, mici, mari, valorase sau ne. Vreau sa il lase si pe B. sa isi aleaga cateva lucruri, sa ii aminteasca de mine. Dar nu facui testament! Cine stie exact ce vreau eu? Off, nu-i bine.. "Cu ce va pot ajuta?" Hait. Pentru ce intrasem? Cumpar, platesc, ma duc spre magazinul cu chestii si elastice. Nu mai tine, o sun pe prietena mea, care nu raspunde. Ma suna inapoi, eram deja in magazin. Si vorbim si vorbim, cat caut forfecute, pile, elastice, probez rujuri, ma plimb intre 2 etaje, printre oameni care nu au invatat ca pe scara rulanta se sta asa incat sa ii permiti si unuia mai grabit sa treaca. Sau uneia panicate. 
   Sephora a fost cam fail, pentru ca nuantele erau oribile si nu tineau cum trebuie. Am vrut sa iau ceva pentru mine si ceva pentru sarbatorita, dar nop, traznai. Asa ca bete de bambus, perie pt sprancene, puf de dus si la casa. "Aveti card de fidelitate? Nu. Vreti sa va facem? Depinde cat dureaza. Putin. Bun, atunci vreau." Alte 3 minute, in care eram pe telefon, imi faceam testamentul in minte, aia ma intreba numar de telefon, eu incepusem sa-l dictez pe al lui tata si prietena mea incerca sa ma linisteasca pe fir. Cadou n-am luat, in alta zi.
   Si plec spre parcare si parca atunci am inceput sa respir. Ii spun prietenei mele ca ma duc la masina si ca sunt ok. Am inceput sa caut prin pungi sa vad ce am luat. Apoi pe internet banking, sa vad daca nu cumva m-au tras in piept, ca nu ma uitasem la suma cand am tastat pin. Hai ma ca sunt bine! Sunt bine, wtf! Dau play la muzica, scaunul incepuse sa se usuce. Imi aprind un Kentswitchlung. Plec si ma minunez ca am reusit. De fapt ca minunez ce fraiera sunt, ca am ajuns sa ma minunez de normalitate. Ma contopesc cu asfaltul, masina toarce, eu respir deja mult mai bine, toate semafoarele pe verde, ca in filme.
   Daca v-ati gandit vreo secunda ca anxietatea e simpla.. (aici e o pauza in care eu rad vreo 10 minute). Daca v-ati gandit vreo secunda ca anxietatea e complicata, ei bine, pe mine m-a facut azi cu un elastic nou, fara trecut dar cu viitor promitator si mi-a aratat ca in timp ce nu pot controla nimic, de fapt controlez tot ce tine de mine.




Sursa foto: www.dumpaday.com

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Terapia

   Cel mai des, intrebata fiind in terapie cum ma simt fata de o situatie, fata de mine, am spus ca ma simt goala. Goala si pustie. Si pe bune de nu ma imbrac mereu, regulamentar. Ma simt goala. Da, are legatura si cu moartea mamei si absenta ei dureroasa de aproape 20 de ani din viata mea. Are legatura si cu pumnul pe care mi l-am luat in fata si care ma desfigurase atunci. Are clar legatura si cu panicile mele, parca vechi de secole. Si cu barbatul care si-a dus amanta la munte cu masina mea, in timp ce eu il iubeam de acasa.
   Dar cel mai des, "goala" asta are legatura cu mine. Cu framantari prezente, cu constatnte invinovatiri, cu senzatia mea ca nu's destul de buna sau puternica. Ca nu merit. Sunt constienta ca merit dar in suflet se mai strecoara indoieli. Nu m-am rugat niciodata mai arzator la Dumnezeu decat atunci cand spun: "Doamne, ai grija de mine cum ai de toate fiintele, pentru ca si eu sunt o farama de Divinitate". Si atunci cum sa nu merit? E o contrazicere in mine. Poate de acolo sunt asa goala, ca ma contrazic mereu si ma macin. 
   Ma macin pentru ca gresesc si nu stiu cum sa implor sa fiu iertata. Ma macin pentru ca ne-am cunoscut intr-o intersectie si dupa ce n-a mai fost nimic, eu m-am intors cu sufletul acolo, asteptand.
   Mi-am propus acum niste ani sa traiesc simplu. Am reusit, in mare, chiar daca mi-a adus lovituri cu pietre in piata publica. La inceput am zis ca poate sunt nebuna, ca imi distrug viata, apoi am realizat ca daca as trai altfel as fi pierduta, de fapt.
   De ce suntem goi? Pentru ca facem alegeri proaste, nu ne tinem gura cand ar trebui si nu o deschidem cand ii musai, reactionam la impuls. Punem la suflet ce ar fi bine sa dam la spate si nu punem o "mana" vindecatoare pe sufletul nostru, cand am avea nevoie. Nu stim sa iertam si nu stim sa ne iertam. N-ai cum schimba trecutul, dar prezentul e al tau tot, intr-un fel atat de complet si magic. E pacat sa uitam asta, sa ne impiedicam de pietricele, in loc sa ne dam sansa la fericire.

   Si pentru ca in ultimele zile m-am lovit de cateva aspecte, le impartasesc si cu voi:
  • Intotdeauna, inainte sa mergeti la un terapeut, verificati-l pe www.copsi.ro, este Colegiul Psihologilor cu drept de practica in Romania. Trebuie sa fie inscris acolo, fara dubiu. Tot acolo puteti vedea si ce tip de terapie practica. Terapia cognitiv-comportamentala, de exemplu, da rezultate excelente pentru probleme aparute recent dar este un mare fail daca aveti probleme ce dureaza de ani de zile. Informati-va asupra tipurilor de terapii.
  • Terapeutul nu trebuie niciodata sa fie complet de acord cu voi si sa va cante in struna. Nu mergeti acolo nici sa fiti judecati si daca simtiti asta, nu ati ajuns unde trebuie. Fiti complet onesti, pentru ca faceti asta pentru voi si pentru sanatatea voastra. Procesul terapeutic este intotdeauna confidential.
  • Terapia e un proces de lunga durata, de multe ori. In care veti investi bani, efort, timp, dar mai ales toate resursele sufletesti pe care le aveti, ca sa fiti bine. Merita. Eu nu-mi imaginez halul in care as fi ajuns, daca nu as fi decis ca vreau si trebuie sa incep sa ma vindec, cu orice pret. E un drum lung in fata, sunt si pasi inapoi si salturi inainte. E singurul drum care imi da posibilitatea sa visez la lumina pe care o caut. Si o merit.



Sursa foto: www.pinterest.com

vineri, 15 septembrie 2017

Instructiuni de folosire

   Daca te-ai speriat vreodata ca nu-ti gasesti cheile de la casa, ai simtit ca te trec toate apele si ca nu ai aer, nu suferi de anxietate. Daca ti s-a pus un nod in gat in doua ocazii, pentru ca aveai de vorbit in public, nu suferi de anxietate. Da, atacuri de panica poate avea oricine, oricand, din senin chiar, fara sa fi resimtit anxietate constient in alte dati. Daca nu suferi de anxietate si nu ai trecut prin vreun episod anxios debilitant, nu da niciodata sfaturi unei persoane cu anxietate. Dar niciodata. O poti face doar daca esti psihoterapeut (si sfatul iti este cerut si persoana este in proces terapeutic cu tine) sau daca esti medic psihiatru. Sfaturi poate da numai si numai o persoana care s-a luptat cu asta si care stie exact prin ce trece un anxios.
   Nu indrazni vreodata sa judeci o persoana cu anxietate sau sa o faci sa simta ca e vina ei in vreun fel. Poate este vina ei, ca nu a cautat ajutor mai devreme. Ca nu a stiut sa isi recunoasca limitele, corpul, sufletul. Dar nu ai dreptul sa judeci. Poti sa o faci, dar e cel mai probabil ca nu veti mai fi vreodata prieteni dupa asta.
   Fii acolo. Daca vrei sa ajuti cu ceva fii acolo, in tacere, poate tinand persoana de mana. Asta ajuta, pentru ca cel ce sufera se simte cumva conectat cu lumea exterioara si nu se mai simte atat de singur. Am tinut multe persoane straine de mana cand aveau un atac de panica. Niciuna nu m-a respins vreodata. Incercati. Nu muscam. Lasa persoana sa vina inspre tine fara presiuni. Daca simte ca poate vorbi cu tine se va deschide si sa stii ca are mare incredere in tine, pentru ca face asta.
   Nu-ti exclude prietenul/iubitul/iubita/vecina/colegul anxios din activitatile pe care le faceati. Accepta-i insa limitele de moment si nu-ti da ochii peste cap nici nu fa vreun big deal daca se ridica si pleaca in mijlocul unei conversatii. Are nevoie de aer, de liniste, are nevoie sa respire.
   Comporta-te intotdeauna normal, e acelasi om. Nu-i mai bun, mai rau, mai prost sau mai destept. Nu i-a crescut nimic in plus. Are acelasi creier pe care si-l foloseste, te asigur.

   Daca ai citit pana aici, ai sitit si ce e cu bold/italic. Reciteste. E vorba despre cum e normal sa te comporti cu ORICE persoana, fara intrat cu bocancii in viata altcuiva, fara judecat ceva despre care tu nu ai habar, fara sfaturi pe care nu ti le-a cerut nimeni.

   Persoana care sufera de anxietate e un om normal, dar care se teme, cateodata nici noi nu stim de ce. Poate e mai normala decat altcineva care isi baga gunoiul sub pres, sub masca unei puteri aparente. Face aceleasi lucruri pe care le fac toti, in marea majoritate a timpului. Are familie, are un job, merge la cumparaturi, face sex. Nu-i vreun alien. Nu-i nebun(a). Bonusul e ca are o empatie si o inteligenta emotionala cum rar vei gasi. 
     
   Pentru orice intrebari, va stau la dispozitie in casuta de comentarii. Vor fi publicate doar dupa ce ma asigurati ca doriti asta.

xoxo, Ralu.



Sursa foto: www.healthyplace.com

joi, 14 septembrie 2017

Din dragoste (bre)

   Am fost colegi, nu ne-am bagat in seama prea mult. El era gagiul ala care facea numai probleme, arogant si cam tantalau. Ne-am intalnit intamplator peste niste ani si am avut o tentativa de relatie, dar era agatat bine de fusta maica-sii, iar eu, in timp ce el o ducea pe doamna ma-sa la munte si la mare, m-am indragostit.. de altul.
   Si ne-am regasit din nou, ca in povesti. Mi-a zis ca sunt femeia vietii lui si eu ce puteam face? L-am crezut, desigur. Am ars-o asa romantic vreo cateva saptamani, pana am plecat la mare. Intr-o seara eu aveam chef de stat chill si plimbat pe plaja, iar omul m-a intrebat daca nu vreau sa ne vedem cu tovarasii lui in alta statiune. Incredere maxima in el. "Nu iubire, mergi tu, va distrati, eu ma plimb pe aici, ai grija daca bei sa ramai acolo, ne vedem dimineata la plaja, sa dormi, sa mananci, sa nu te traga curentul, tepuppa." 
   A plecat omu, eu am stat linistita. fast forward inapoi in Bucuresti, ceva nu-mi mirosea bine. Am zis ca-s paranoia. Ca bj-ul e prea bun sa plece la alta. Ca sexul e de vis si unde mai gaseste asa. Ca am grija de el sa fie hranit, hlizit, futut. Cum pizda lu doamna muma-sa sa plece la alta. 
   Si vorbim pe la un cinci, asa cum vorbeste lumea pe la un cinci, sa-si faca planuri pentru seara. Ca el adoarme si cand se trezeste ma suna. Ok. Se face opt, il sun, nu raspunde. Ma duc pana la el acasa, tatal lui, un Domn jos palaria, adoram sa stau ore in sir sa vorbesc cu el. Imi deschide Domnul Tata, fecioru nu era acasa, nem problem, stam-vorbim, dar totusi nu raspunde. Pai a plecat cu cainele, sigur e in parc. Ok, ma duc in parc, ajung la parc, intreb gasca de el, nu fusese acolo. Ciudat. Si-a pierdut baiatu telefonu, nu-l aude, e cazut intre scaune in masina, l-a inghitit cainele si asteapta sa-l evacueze pe parte ailalta. 
   Atunci imi vine o idee. E la o prietena, la care mai mergea la curte sa isi spele masina, mno, sa ma duc la ea. Ajung, il auzeam ca vorbea in curte. Il sun, nu raspunde. Isi da seama ca sunt la poarta, raspunde si iese din curte. Ah iubita blabla, hai sa mergem. NU. Atunci am zis nu. Ce faci aici, cu cine esti si de ce nu raspunzi cand eu am auzit din masina ca iti suna telefonul? 
   Din curte iese o gazela. Vine cu tupeu la mine la geamul masinii si imi intinde mana. Imi spune un nume balmajit si ca ea e iubita lui. Ma sa mori tu? Adica si tu si el amandoi. Cum esti iubita lui? Estem doua? El isi gaseste scuza, n-am vrut sa plec atunci cand mi-a zis, uite ce-am facut, nesimtita de mine. Pai de stricat de combinatii imi ardea mie? L-am busit in moaca si am plecat, umflata de plans, ca nu imi mai nimeream locul de parcare cand am ajuns acasa.
   Ce-a facut mirobolantul? In vacanta noastra, "pe patul meu si pe muzica mea", cum ar zice zambaretul, s-a dus sa se vada cu amicii, dar a dat de donsoara, preferata lu doamna ma-sa de care pomeneam mai sus. Si daca tot s-au intalnit de ce sa nu se futa? Si daca tot s-au futut, de ce sa nu se mai futa iar? Si iar.
   Culmea, tot el distrus, ca nu stia pe care dintre noi iubeste mai mult! Si se gandea ca el vrea sa fie musulman sa ne aiba pe amandoua! 
   Asadar, in vacanta mea, cu ala de imi promitea luna de pe cer si deja vorbea de copiii nostri intrati la liceu, cu toata increderea ca barbatul nu tre' legat de tine, ci lasat liber ca sa se simta om ce ar trebui sa fie de fapt, in vacanta mea si de la distanta, am luat muie. Si a fost naspa. 

Aici era loc de poza, dar nu pun poza la postarea asta. Doamna ma-sa e mare avocata si mi-a mai zis ca ma da in judecata o data. Cand i l-am lasat pe adorabil descult in padure. Si desigur, era tot vina mea. :)


miercuri, 13 septembrie 2017

Sa ne fie rusine (inca de mici)

   Aveam treispe ani. Eram eleva in clasa opta la un super liceu din Bucuresti, imi placea enorm sa invat, eram populara printre colegi, respectam profesorii. Aveam insa o diriga infecta, care mi-a pus bete in roate cu fiecare ocazie, doar pentru ca respiram (si pentru ca nu-mi placea matematica, dar ma straduiam).
   Aveam in spate sapte ani de cancer ai mamei, ea era acasa, bolnava in ultimul stadiu, mai mult moarta decat vie.
   As fi dorit sa vorbesc, cu prietenii mei de la bloc, cu gasca de la scoala, cu profesorii, cu oricine. Sa spun ca mi-e teama, ca ma sperii pana la lesin. Dar era rusine, iar eu ma credeam nebuna, pentru ca simteam toate lucrurile alea si pentru ca le traiam. N-am putut sa merg decat vreo luna la scoala, dupa care am ramas acasa, cu mama muribunda. In februarie tata a sunat-o pe diriga s-o anunte ca mama a murit si ca eu mai am nevoie de timp. TOTI profesorii au zis ca ma vor trece anul, chiar daca vin doar cand pot sa-mi dau cateva teste (eu invatam totusi acasa in timpul asta, dupa manuale, singura). Diriga s-a opus. A zis ca cere exmatricularea daca nu imi aman medical anul. Dar eu nu aveam o problema medicala! Aveam una sufleteasca si doream sa vina spre mine macar adultii. Am amanat anul. Am ramas fara colegi, fara scoala, fara mama, in cateva luni. Singura adica, cu un tata pierdut pe langa mine. Era rusine mare. 
   Am inceput din nou clasa a opta in toamna la o scoala fara frecventa. Unde am dat capacitatea cu tata in curte, dupa gard, in dreptul clasei in care eram, pentru ca imi era frica de toti borfasii printre care ajunsesem. Barbati de douascinci de ani, care imi ziceau ce tate misto am. Cu unul am stat in banca la examen. Mi-era sila. Si n-am spus nimanui unde fac eu scoala, nici de ce, nici ca am pierdut un an. Pentru ca era rusine sa fii repetenta, nu mai conta motivul. Nu vorbea nimeni cu mine de asta, existam printre toti, dar eram cumva o umbra.
   M-am intors la acelasi liceu in clasa noua si l-am terminat cu brio. M-am intalnit cu toti care ma stiau drept aia orfana, zi de zi si a fost dureros, tot zi de zi. Fostii mei colegi erau prin alte clase. Fostii mei profesori m-au primit cu bratele deschise. Fosta diriga era acra si parca ii era ciuda ca inca respiram. N-am salutat-o niciodata, in afara de ziua in care ne-au premiat de sfarsit. Atunci am zambit amar spre ea si am privit-o prima data in ochi, cu toata durerea pe care o stransesem in ani, ani in care un adult s-a purtat execrabil cu un copil care suferea. Ala a fost salutul meu, ca n-am stiut mai bine.
   Sa nu va fie rusine de nimic din ce traiti, sa nu credeti ca e vina voastra ca altii va lasa intro margine, asa cum am simtit eu. Pentru ca nu e, chiar daca nu cereti ajutor atunci, pentru ca nu puteti sau nu stiti cum. Asta nu inseamna ca toata lumea e oarba si ca are o scuza.

xoxo, Ralu.




Sursa imaginii: www.idiva.com   

Din nou

   Cand am inceput blogul, nici nu stiam de fapt ce vreau sa fac cu el. Nu ca acum as sti. Cu blogul sau in general. Am recitit postarile, toate. Gasesc mult cenzura in ele, in limbaj, in exprimare. Gasesc ascunzisuri si chiar primisem o intrebare pe tema asta, daca nu ma simt prea expusa cu blogul. Nu, nu ma simt. 
   Asa ca de azi, zic sa-i dau o fata noua. Aia in care spun deschis si fara cenzura ce cred si despre cine cred. Ce am trait si ce am invatat. Si ce n-am invatat. Si am sa-mi bag pula de multe ori. Ca asa vorbesc eu si asa voi "vorbi" si in scris.
   Poate cineva va.. "enjoy".

xoxo, Ralu.



Sursa foto: www.sayinimages.com

luni, 10 aprilie 2017

Saptamana patimilor. Despre prietenie.

   Nu ne-am cunoscut in cele mai bune circumstante. Am vorbit mult pe facebook si la telefon, inainte sa ne strangem in brate. Nu stiu daca anticipam cat imi vei intra in suflet.
   N-am stat nopti in sir sa tragem tigari si sa bem cico. N-am iesit in oras "ca fetele". Dar am vorbit de vietile noastre atat de simplu si deschis. Esti o parte din mine, ma gandesc la tine de multe ori, chiar daca nu-ti scriu sau nu te sun atunci pe moment. Te iubesc. Esti tu, prietena mea.
   
   Stii de ce te iubesc? Pentru ca esti in primul rand. Pentru ca nu e distanta, cand vreau sa iti spun bucurii sau tristeti si pentru ca stiu ca te bucuri pentru mine sincer si plangi alaturi de mine. Pentru ca stii, pentru ca intelegi si pentru ca nu judeci.
   Pentru ca ai atata credinta si smerenie, pentru ca il ai pe Dumnezeu in suflet si cand imi spui tu "Doamne ajuta sa fie asa", stiu ca asa va fi pentru ca tu crezi.
   Pentru ca dai viata si ocrotesti viata. Pentru felul in care iti iubesti copila nazdravana si pe cea inca nenascuta. Pentru cum iti iubesti familia si prietenii si pentru felul in care le esti alaturi.
   Pentru ca esti atat de frumoasa si senina, desi tu nu te vezi asa cateodata. Pentru ca ai o sclipire in ochi pe care o au doar oamenii buni, oamenii valorosi.
   Pentru ca ma incurajezi, pentru ca ma faci sa rad, pentru ca nu imi e rusine sa iti spun sincer tot ce patesc, bun sau rau. 
   Pentru ca nu mi-am dorit niciodata frati sau surori. Dar daca ar fi sa aleg acum, tu esti una dintre persoanele pe care le-as alege.
   Pentru ca esti primul lucru bun care imi vine in minte, cand ma gandesc la cel mai rau lucru din viata mea.

   Cred ca Divinitatea ne-a adus impreuna si sper sa ne tina asa. Imi doresc sa ne bucuram una de alta mereu. Si intr-o buna zi sa stam in liniste pe un varf de munte sau pe un colt de plaja. Si sa ne minunam de puterea din noi si de soarele de dupa furtuna.




joi, 19 ianuarie 2017

7297

   E mult timp, mult prea mult.
   Nu stiu ce ma asteptam, sa fie mai usor cu timpul, sa fie mai simplu de gestionat, mai simplu sa ma inteleg, mai simplu sa ma ridic? Nu prea e nimic din astea. Sunt foarte multe informatii, sunt ani si ani in care am adormit cu carti in brate sau cu telefonul cazut pe nas. E mult timp in care m-am documentat, ducand lupta vietii mele, la propriu. 
   E foarte greu sa gasesti un sens in cea mai mare suferinta, eu simt ca il gasesc cateodata, apoi parca imi scapa printre degete si ma urc din nou in carusel. As vrea atat de mult, atunci cand ma dau jos pentru un timp, mai scurt sau mai lung, sa raman jos, sa nu ma mai urc niciodata. Ce ma impinge? Ce nu ma lasa, ce ma trage inapoi?
   Am uitat sensul normalitatii mele pe undeva? Si daca da, unde? La Sfinx, in mare, pe sezlong la piscina, in manusile pe care le-am folosit pe tiroliana, in blana lui Maxi, in vreun taxi care ma aducea din club dupa o noapte de dans nebun, in vreo camera de hotel unde imi odihneam corpul perfect rumenit de soare? Nu-mi mai aduc aminte daca asa e, daca am avut vreodata normalitatea.
   Ma uit la cifrele astea, e o viata, e toata viata mea de adolescenta si de adult. Eu alta nu stiu. Nu stiu cum e sa nu ruleze "what if?" in background. Nu m-a salvat nimc pana acum, nici macar barbatul care m-a iubit ca pe o icoana. "Nu pot sa raman aici.. nu pot sa stau in soarele asta, imi arde sufletul..". Asa i-am zis. Nu-mi venea sa cred ca o zic si nici lui ca o aude, apoi ochi plini de lacrimi si un drum de 225 de kilometri din care nu mai stiu nimic, in afara de o oprire in care eram cu ochii pe sensul celalalt de mers, la toata lumea care se ducea sa traiasca viata mea iar eu ma intorceam spre nicaieri.
   Cand ma intreaba cei care sufera de GAD, ca si mine, daca asta se va termina, simt ca ii mint. Le spun ca o sa fie bine, asa cum imi spun si mie. Le spun ca o sa fie momente minunate dincolo de toate astea. Inca mai cred asta, nu stiu daca voi inceta vreodata sa cred, e o minune ca inca mai cred, stiu.. Dar de un an viata mea nu mai e la fel. E ca un film prost la care trebuie sa ma uit si abia astept reclamele ca sa respir.
   Cand o sa postez aici de la mare, atunci voi fi vindecata. Nu de GAD. Asta nu va trece, am acceptat. Ci de gandurile care imi spun ca nu se poate.
   Ever onward...



luni, 2 ianuarie 2017

Panicile ziua 7279

   1 ianuarie 2017 se termina in cateva minute. Cum a fost 2016? Nu.. nu vorbim de 2016. 2016 nu a fost. Niciodata. Asa cum nu a fost nici 1998, nici 2011. Am fost mult timp om al literelor, apoi am devenit al cifrelor, ca sa redevin al literelor si al cuvintelor pentru totdeauna, zic eu. De fapt iata ca am trait cu cifre si nu mai vreau asta.
   2017 are data mea de nastere in el: 27 01 20 17. Cred ca ma voi juca cu anul asta. Ce mai am de pierdut?
   In seara asta m-am uitat pe mii de poze, cu mii de amintiri si sentimente, ale mele toate. Ma vreau inapoi, atat. E destul sa vreau? E destul sa vreau ca sa si pot? Oare numaratoarea asta se opreste doar odata cu mine? Sau pot merge inainte, fara sa numar zile si respiratii?
   

   First when there's nothing..
   But a slow glowing dream..
   That your fear seems to hide..
   Deep inside your mind..
   Well I hear the music..
   Close my eyes feel the rhythm..
   Wrap around, take a hold of my heart..
   I can have it all, now I'm dancing for my life..