luni, 10 aprilie 2017

Saptamana patimilor. Despre prietenie.

   Nu ne-am cunoscut in cele mai bune circumstante. Am vorbit mult pe facebook si la telefon, inainte sa ne strangem in brate. Nu stiu daca anticipam cat imi vei intra in suflet.
   N-am stat nopti in sir sa tragem tigari si sa bem cico. N-am iesit in oras "ca fetele". Dar am vorbit de vietile noastre atat de simplu si deschis. Esti o parte din mine, ma gandesc la tine de multe ori, chiar daca nu-ti scriu sau nu te sun atunci pe moment. Te iubesc. Esti tu, prietena mea.
   
   Stii de ce te iubesc? Pentru ca esti in primul rand. Pentru ca nu e distanta, cand vreau sa iti spun bucurii sau tristeti si pentru ca stiu ca te bucuri pentru mine sincer si plangi alaturi de mine. Pentru ca stii, pentru ca intelegi si pentru ca nu judeci.
   Pentru ca ai atata credinta si smerenie, pentru ca il ai pe Dumnezeu in suflet si cand imi spui tu "Doamne ajuta sa fie asa", stiu ca asa va fi pentru ca tu crezi.
   Pentru ca dai viata si ocrotesti viata. Pentru felul in care iti iubesti copila nazdravana si pe cea inca nenascuta. Pentru cum iti iubesti familia si prietenii si pentru felul in care le esti alaturi.
   Pentru ca esti atat de frumoasa si senina, desi tu nu te vezi asa cateodata. Pentru ca ai o sclipire in ochi pe care o au doar oamenii buni, oamenii valorosi.
   Pentru ca ma incurajezi, pentru ca ma faci sa rad, pentru ca nu imi e rusine sa iti spun sincer tot ce patesc, bun sau rau. 
   Pentru ca nu mi-am dorit niciodata frati sau surori. Dar daca ar fi sa aleg acum, tu esti una dintre persoanele pe care le-as alege.
   Pentru ca esti primul lucru bun care imi vine in minte, cand ma gandesc la cel mai rau lucru din viata mea.

   Cred ca Divinitatea ne-a adus impreuna si sper sa ne tina asa. Imi doresc sa ne bucuram una de alta mereu. Si intr-o buna zi sa stam in liniste pe un varf de munte sau pe un colt de plaja. Si sa ne minunam de puterea din noi si de soarele de dupa furtuna.




joi, 19 ianuarie 2017

7297

   E mult timp, mult prea mult.
   Nu stiu ce ma asteptam, sa fie mai usor cu timpul, sa fie mai simplu de gestionat, mai simplu sa ma inteleg, mai simplu sa ma ridic? Nu prea e nimic din astea. Sunt foarte multe informatii, sunt ani si ani in care am adormit cu carti in brate sau cu telefonul cazut pe nas. E mult timp in care m-am documentat, ducand lupta vietii mele, la propriu. 
   E foarte greu sa gasesti un sens in cea mai mare suferinta, eu simt ca il gasesc cateodata, apoi parca imi scapa printre degete si ma urc din nou in carusel. As vrea atat de mult, atunci cand ma dau jos pentru un timp, mai scurt sau mai lung, sa raman jos, sa nu ma mai urc niciodata. Ce ma impinge? Ce nu ma lasa, ce ma trage inapoi?
   Am uitat sensul normalitatii mele pe undeva? Si daca da, unde? La Sfinx, in mare, pe sezlong la piscina, in manusile pe care le-am folosit pe tiroliana, in blana lui Maxi, in vreun taxi care ma aducea din club dupa o noapte de dans nebun, in vreo camera de hotel unde imi odihneam corpul perfect rumenit de soare? Nu-mi mai aduc aminte daca asa e, daca am avut vreodata normalitatea.
   Ma uit la cifrele astea, e o viata, e toata viata mea de adolescenta si de adult. Eu alta nu stiu. Nu stiu cum e sa nu ruleze "what if?" in background. Nu m-a salvat nimc pana acum, nici macar barbatul care m-a iubit ca pe o icoana. "Nu pot sa raman aici.. nu pot sa stau in soarele asta, imi arde sufletul..". Asa i-am zis. Nu-mi venea sa cred ca o zic si nici lui ca o aude, apoi ochi plini de lacrimi si un drum de 225 de kilometri din care nu mai stiu nimic, in afara de o oprire in care eram cu ochii pe sensul celalalt de mers, la toata lumea care se ducea sa traiasca viata mea iar eu ma intorceam spre nicaieri.
   Cand ma intreaba cei care sufera de GAD, ca si mine, daca asta se va termina, simt ca ii mint. Le spun ca o sa fie bine, asa cum imi spun si mie. Le spun ca o sa fie momente minunate dincolo de toate astea. Inca mai cred asta, nu stiu daca voi inceta vreodata sa cred, e o minune ca inca mai cred, stiu.. Dar de un an viata mea nu mai e la fel. E ca un film prost la care trebuie sa ma uit si abia astept reclamele ca sa respir.
   Cand o sa postez aici de la mare, atunci voi fi vindecata. Nu de GAD. Asta nu va trece, am acceptat. Ci de gandurile care imi spun ca nu se poate.
   Ever onward...



luni, 2 ianuarie 2017

Panicile ziua 7279

   1 ianuarie 2017 se termina in cateva minute. Cum a fost 2016? Nu.. nu vorbim de 2016. 2016 nu a fost. Niciodata. Asa cum nu a fost nici 1998, nici 2011. Am fost mult timp om al literelor, apoi am devenit al cifrelor, ca sa redevin al literelor si al cuvintelor pentru totdeauna, zic eu. De fapt iata ca am trait cu cifre si nu mai vreau asta.
   2017 are data mea de nastere in el: 27 01 20 17. Cred ca ma voi juca cu anul asta. Ce mai am de pierdut?
   In seara asta m-am uitat pe mii de poze, cu mii de amintiri si sentimente, ale mele toate. Ma vreau inapoi, atat. E destul sa vreau? E destul sa vreau ca sa si pot? Oare numaratoarea asta se opreste doar odata cu mine? Sau pot merge inainte, fara sa numar zile si respiratii?
   

   First when there's nothing..
   But a slow glowing dream..
   That your fear seems to hide..
   Deep inside your mind..
   Well I hear the music..
   Close my eyes feel the rhythm..
   Wrap around, take a hold of my heart..
   I can have it all, now I'm dancing for my life..