E mult timp, mult prea mult.
Nu stiu ce ma asteptam, sa fie mai usor cu timpul, sa fie mai simplu de gestionat, mai simplu sa ma inteleg, mai simplu sa ma ridic? Nu prea e nimic din astea. Sunt foarte multe informatii, sunt ani si ani in care am adormit cu carti in brate sau cu telefonul cazut pe nas. E mult timp in care m-am documentat, ducand lupta vietii mele, la propriu.
E foarte greu sa gasesti un sens in cea mai mare suferinta, eu simt ca il gasesc cateodata, apoi parca imi scapa printre degete si ma urc din nou in carusel. As vrea atat de mult, atunci cand ma dau jos pentru un timp, mai scurt sau mai lung, sa raman jos, sa nu ma mai urc niciodata. Ce ma impinge? Ce nu ma lasa, ce ma trage inapoi?
Am uitat sensul normalitatii mele pe undeva? Si daca da, unde? La Sfinx, in mare, pe sezlong la piscina, in manusile pe care le-am folosit pe tiroliana, in blana lui Maxi, in vreun taxi care ma aducea din club dupa o noapte de dans nebun, in vreo camera de hotel unde imi odihneam corpul perfect rumenit de soare? Nu-mi mai aduc aminte daca asa e, daca am avut vreodata normalitatea.
Ma uit la cifrele astea, e o viata, e toata viata mea de adolescenta si de adult. Eu alta nu stiu. Nu stiu cum e sa nu ruleze "what if?" in background. Nu m-a salvat nimc pana acum, nici macar barbatul care m-a iubit ca pe o icoana. "Nu pot sa raman aici.. nu pot sa stau in soarele asta, imi arde sufletul..". Asa i-am zis. Nu-mi venea sa cred ca o zic si nici lui ca o aude, apoi ochi plini de lacrimi si un drum de 225 de kilometri din care nu mai stiu nimic, in afara de o oprire in care eram cu ochii pe sensul celalalt de mers, la toata lumea care se ducea sa traiasca viata mea iar eu ma intorceam spre nicaieri.
Cand ma intreaba cei care sufera de GAD, ca si mine, daca asta se va termina, simt ca ii mint. Le spun ca o sa fie bine, asa cum imi spun si mie. Le spun ca o sa fie momente minunate dincolo de toate astea. Inca mai cred asta, nu stiu daca voi inceta vreodata sa cred, e o minune ca inca mai cred, stiu.. Dar de un an viata mea nu mai e la fel. E ca un film prost la care trebuie sa ma uit si abia astept reclamele ca sa respir.
Cand o sa postez aici de la mare, atunci voi fi vindecata. Nu de GAD. Asta nu va trece, am acceptat. Ci de gandurile care imi spun ca nu se poate.
Ever onward...
