miercuri, 13 septembrie 2017

Sa ne fie rusine (inca de mici)

   Aveam treispe ani. Eram eleva in clasa opta la un super liceu din Bucuresti, imi placea enorm sa invat, eram populara printre colegi, respectam profesorii. Aveam insa o diriga infecta, care mi-a pus bete in roate cu fiecare ocazie, doar pentru ca respiram (si pentru ca nu-mi placea matematica, dar ma straduiam).
   Aveam in spate sapte ani de cancer ai mamei, ea era acasa, bolnava in ultimul stadiu, mai mult moarta decat vie.
   As fi dorit sa vorbesc, cu prietenii mei de la bloc, cu gasca de la scoala, cu profesorii, cu oricine. Sa spun ca mi-e teama, ca ma sperii pana la lesin. Dar era rusine, iar eu ma credeam nebuna, pentru ca simteam toate lucrurile alea si pentru ca le traiam. N-am putut sa merg decat vreo luna la scoala, dupa care am ramas acasa, cu mama muribunda. In februarie tata a sunat-o pe diriga s-o anunte ca mama a murit si ca eu mai am nevoie de timp. TOTI profesorii au zis ca ma vor trece anul, chiar daca vin doar cand pot sa-mi dau cateva teste (eu invatam totusi acasa in timpul asta, dupa manuale, singura). Diriga s-a opus. A zis ca cere exmatricularea daca nu imi aman medical anul. Dar eu nu aveam o problema medicala! Aveam una sufleteasca si doream sa vina spre mine macar adultii. Am amanat anul. Am ramas fara colegi, fara scoala, fara mama, in cateva luni. Singura adica, cu un tata pierdut pe langa mine. Era rusine mare. 
   Am inceput din nou clasa a opta in toamna la o scoala fara frecventa. Unde am dat capacitatea cu tata in curte, dupa gard, in dreptul clasei in care eram, pentru ca imi era frica de toti borfasii printre care ajunsesem. Barbati de douascinci de ani, care imi ziceau ce tate misto am. Cu unul am stat in banca la examen. Mi-era sila. Si n-am spus nimanui unde fac eu scoala, nici de ce, nici ca am pierdut un an. Pentru ca era rusine sa fii repetenta, nu mai conta motivul. Nu vorbea nimeni cu mine de asta, existam printre toti, dar eram cumva o umbra.
   M-am intors la acelasi liceu in clasa noua si l-am terminat cu brio. M-am intalnit cu toti care ma stiau drept aia orfana, zi de zi si a fost dureros, tot zi de zi. Fostii mei colegi erau prin alte clase. Fostii mei profesori m-au primit cu bratele deschise. Fosta diriga era acra si parca ii era ciuda ca inca respiram. N-am salutat-o niciodata, in afara de ziua in care ne-au premiat de sfarsit. Atunci am zambit amar spre ea si am privit-o prima data in ochi, cu toata durerea pe care o stransesem in ani, ani in care un adult s-a purtat execrabil cu un copil care suferea. Ala a fost salutul meu, ca n-am stiut mai bine.
   Sa nu va fie rusine de nimic din ce traiti, sa nu credeti ca e vina voastra ca altii va lasa intro margine, asa cum am simtit eu. Pentru ca nu e, chiar daca nu cereti ajutor atunci, pentru ca nu puteti sau nu stiti cum. Asta nu inseamna ca toata lumea e oarba si ca are o scuza.

xoxo, Ralu.




Sursa imaginii: www.idiva.com   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu